Anii de liceu pe care i-am avut nu ii voi uita niciodata chiar daca de multe ori nu au fost cum mi-a dorit, din punct de vedere colegial.
In primii doi ani am avut colegi super, chiar daca mai erau vreo doi trei care stricau totul, mergea. Cu greu dar ne descurcam. Eram o clasa unita in unele cazuri, iar in altele eram pe cont propiu.
Imi amintesc si acum cand era vorba sa chiulim de la ora lu diriga, profa de conta, jumate vroiau sa ramana pentru ca o vazusera altii ca nu ii interesa vroiau acasa. Si uite asa am stat noi o ora chiar sa ne certam intre noi pentru chestia asta, ca unii vroiau sa mai ramana. Ciudata chestie. Dar cel mai amuzant mi s-a parut cand dupa chestia asta, a venit diriga si ne-a zis ca are treaba si ca putem sa plecam acasa. Pe moment ne-am enervat unii pe altii dar acum cand ne amintim lucrurile astea ne apuca rasul.
Cat de copilarosi eram toti certandu-ne din orice lucru care nu era ca noi sau diferite alte motive.
Amintiri cu jucatul ping-pongu-lui pe catedra unii tinand de sase pe culoar sa nu vina vreun profesor. Si cand ne prindea de ne lua paletele si mingea, urmatoarea zi eram cu un alt set ca sa jucam mai departe. Nu ne lasam batuti. Atunci parca luptam mai mult pentru lucrurile pe care le vroiam sa le facem, acum parca ni se pare mai usor sa renuntam decat sa continuam batalia.
Nebunii clasei care faceau galagie si nu erau niciodata ei pedepsiti ci ceilalti care le spuneau sa stea linistiti si sa faca liniste. Iar cand profesoara ii pedepsea pe cei nevinovati ceilalti se revoltau. Eram o clasa revolutionara as putea spune. Una cu dispute intre noi, dar cand venea vorba de colegii nostrii ca sa ii aparam in fata altora o faceam fara discutie si nu ne pasa impotriva cui ne ridicam. Chiar si in fata profesorilor. Numai noi aveam voie sa ne luam la cearta intre noi. Amintiri placute. Desii am crezut timp de doi ani ca eu nu prea fac parte din colectiv, la o ora de curs mi-am dat seama ca nu a fost asa. Nu o sa uit niciodata ora de romana cand profa a vrut sa imi puna absenta sau o nota proasta pentru ca vezi doamne am vorbit dar eu de fapt ii spuneam unui coleg sa taca din gura ca nu intelegeam. Eram genul mai tocilara, dar eram si normala in acelasi timp ... Atunci prietena mea mi-a sarit in ajutor si apoi alti colegi. Profa nu a fost indulcita,iar eu de nervi de nedreptate am iesit afara din clasa trantind usa. Prima mea actiune de acel fel. De obicei eram o fire linistitoare. Am aflat apoi ca profa stia ca eram nevinovata si totul s-a rezolvat. Amintiri si colegi foarte apropiati unii de altii.
Apoi a urmat despartirea. Separarea de acei colegi saritori si atat de familiari. Am ajuns intr-o clasa plina de fitze si de altele in care am crezut ca este o cusca de lei care abia asteapta sa te manance.
Aici nu am mai fost cum eram inainte. Nimic nu a mai fost ca inainte. Ci a fost mai rau. Bisericute pe randuri de banci si mancaturi de cur mai rau ca in filme. Desii cu o parte ne intelegeam bine sau doar eram folosite la diferite materii, eu si prietena mea nu ne-am dat inapoi. Am picat in clasa numai cu persoanele neagreabile din vechea clasa plus altele din alte clase alaturate noua.
Si acum imi mai aduc aminte cand nu am vrut sa chiulim cu randul fitzelor de la o ora si am ramas ne-au numit ''tractoriste nesuferite''. Ce cearta a urmat a doua zi si cum dadeau repede inapoi ca nu zisesera ele asa ceva. Unde's multe puterea creste, iar ele au vazut asta si au renuntat.
Ce m-a mai salvat de jungla aia a fost corul care mi-a fost ca o a doua casa. Din clasa a 9 a pana intr-a 12 a am continuat si am crescut practic sub ochii profesorului care ne-a ajutat cu multe lucruri legate de scoala dar si in viata de zi cu zi. Corul nu mai era doar o repetitie pentru competitie ci o intrunire de grup care isi mai spuneau din cand in cand temerile si ofurile si chiar problemele.
Din toata perioada scolara Corul mi s-a parut cea mai reusita perioada din acea perioada.
Se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata. Chiar asa e. Oricat ai incerca sa treci peste nu ai cum. Poate pentru unii e o nimica toata dar pentru altii este imposibil. Eu ma numar printre cei imposibili. La cor mi-am cunoscut prima dragoste, prima dragoste neimplinita as putea spune. Am fost mai mult ca soarecele si pisica. Dar pe mine ma distra chestia asta. Asta era felul nostru de a ne intelege. Ca si in prezent.
Nu puteam sta o clipa fara sa comentam unul despre altul si ce mai taraboi iesea. Acum cand imi aduc aminte rad, dar pe atunci de multe ori plangeam. Acum sunt amintiri inramate undeva in adancurile mintii mele care vor ramane pe veci. O perioada unica as putea spune.
Ultima intrunire la cor a fost memorabila iar eu intr-un fel am ruinat-o incepand sa plang in fata tuturor profesorilor si a directorului. Ultima noastra aparitie in acea formatie: camasa alba, cravata rosie (de pionieric, cum ii spuneam noi sau RBD cum ii spuneam eu), fusta neagra fetele, baietii pantaloni de stofa tot negrii. Eu dandu-i cadoul domnului profesor si incepand sa plang cand il inmanam. Facandu-ma practic de ras atunci dar acum rad amintindu-mi toate acestea.
Si muuulte alte amintiri legate de liceu. Mai mult de cor. Am mai multe amintiri legate de cor decat de clasa. Asta da comic. Adevarul e ca m-am simtit mult mai bine in mediul acela decat in clasa. De multe ori imi doream ca, clasa mea de ore in general sa fie cu, colegii de la cor. Dar soarta a vrut altfel. Si poate a fost mai bine asa. Parerea mea.
Apoi, a urmat marele final pentru noi. Balul Absolventilor. O seara memorabila as putea spune in care profesorii ne-au uimit cu talentele lor in ale dansului. Dar nici noi ceilalti nu ne-am lasat mai prejos.
Dar din pacate si asta a trecut cu repeziciune. Am trecut peste examene acum ajungand la facultate. E alta viata, recunosc, dar parca imi doresc sa mai fiu in liceu. Era mai bine acolo decat aici la facultate. Era mai multa distractie. Acum, la facultate, parca e inmormantare la fiecare ora in fiecare zi. Plictiseala monotona. Aceeasi rutina. Curs-pauza(o tigare sau o cafea)-curs-acasa. Asta e tot. Hai ce mai chiulim si mergem la biliard sau la o bere e alta mancare de peste, dar si alea se termina la un moment dat pentru ca banii se duc si ei. Si ramanem cu monotinia rutinei de zi cu zi. La liceu era altfel, iar timpul trecea mult mai repede.
Poate credeti ca am devenit prea melodramatica, dar ati citit pana aici si cred ca si voi va amintiti, unii, anii de liceu, iar cei care sunteti la liceu poate ziceti ca sunt nebuna. Dar cand o sa terminati, o sa va doriti sa va intoarceti.
Pentru ca asta e firea omului .... Isi va dorii mereu ceea ce a trecut ....
In primii doi ani am avut colegi super, chiar daca mai erau vreo doi trei care stricau totul, mergea. Cu greu dar ne descurcam. Eram o clasa unita in unele cazuri, iar in altele eram pe cont propiu.
Imi amintesc si acum cand era vorba sa chiulim de la ora lu diriga, profa de conta, jumate vroiau sa ramana pentru ca o vazusera altii ca nu ii interesa vroiau acasa. Si uite asa am stat noi o ora chiar sa ne certam intre noi pentru chestia asta, ca unii vroiau sa mai ramana. Ciudata chestie. Dar cel mai amuzant mi s-a parut cand dupa chestia asta, a venit diriga si ne-a zis ca are treaba si ca putem sa plecam acasa. Pe moment ne-am enervat unii pe altii dar acum cand ne amintim lucrurile astea ne apuca rasul.
Cat de copilarosi eram toti certandu-ne din orice lucru care nu era ca noi sau diferite alte motive.
Amintiri cu jucatul ping-pongu-lui pe catedra unii tinand de sase pe culoar sa nu vina vreun profesor. Si cand ne prindea de ne lua paletele si mingea, urmatoarea zi eram cu un alt set ca sa jucam mai departe. Nu ne lasam batuti. Atunci parca luptam mai mult pentru lucrurile pe care le vroiam sa le facem, acum parca ni se pare mai usor sa renuntam decat sa continuam batalia.
Nebunii clasei care faceau galagie si nu erau niciodata ei pedepsiti ci ceilalti care le spuneau sa stea linistiti si sa faca liniste. Iar cand profesoara ii pedepsea pe cei nevinovati ceilalti se revoltau. Eram o clasa revolutionara as putea spune. Una cu dispute intre noi, dar cand venea vorba de colegii nostrii ca sa ii aparam in fata altora o faceam fara discutie si nu ne pasa impotriva cui ne ridicam. Chiar si in fata profesorilor. Numai noi aveam voie sa ne luam la cearta intre noi. Amintiri placute. Desii am crezut timp de doi ani ca eu nu prea fac parte din colectiv, la o ora de curs mi-am dat seama ca nu a fost asa. Nu o sa uit niciodata ora de romana cand profa a vrut sa imi puna absenta sau o nota proasta pentru ca vezi doamne am vorbit dar eu de fapt ii spuneam unui coleg sa taca din gura ca nu intelegeam. Eram genul mai tocilara, dar eram si normala in acelasi timp ... Atunci prietena mea mi-a sarit in ajutor si apoi alti colegi. Profa nu a fost indulcita,iar eu de nervi de nedreptate am iesit afara din clasa trantind usa. Prima mea actiune de acel fel. De obicei eram o fire linistitoare. Am aflat apoi ca profa stia ca eram nevinovata si totul s-a rezolvat. Amintiri si colegi foarte apropiati unii de altii.
Apoi a urmat despartirea. Separarea de acei colegi saritori si atat de familiari. Am ajuns intr-o clasa plina de fitze si de altele in care am crezut ca este o cusca de lei care abia asteapta sa te manance.
Aici nu am mai fost cum eram inainte. Nimic nu a mai fost ca inainte. Ci a fost mai rau. Bisericute pe randuri de banci si mancaturi de cur mai rau ca in filme. Desii cu o parte ne intelegeam bine sau doar eram folosite la diferite materii, eu si prietena mea nu ne-am dat inapoi. Am picat in clasa numai cu persoanele neagreabile din vechea clasa plus altele din alte clase alaturate noua.
Si acum imi mai aduc aminte cand nu am vrut sa chiulim cu randul fitzelor de la o ora si am ramas ne-au numit ''tractoriste nesuferite''. Ce cearta a urmat a doua zi si cum dadeau repede inapoi ca nu zisesera ele asa ceva. Unde's multe puterea creste, iar ele au vazut asta si au renuntat.
Ce m-a mai salvat de jungla aia a fost corul care mi-a fost ca o a doua casa. Din clasa a 9 a pana intr-a 12 a am continuat si am crescut practic sub ochii profesorului care ne-a ajutat cu multe lucruri legate de scoala dar si in viata de zi cu zi. Corul nu mai era doar o repetitie pentru competitie ci o intrunire de grup care isi mai spuneau din cand in cand temerile si ofurile si chiar problemele.
Din toata perioada scolara Corul mi s-a parut cea mai reusita perioada din acea perioada.
Se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata. Chiar asa e. Oricat ai incerca sa treci peste nu ai cum. Poate pentru unii e o nimica toata dar pentru altii este imposibil. Eu ma numar printre cei imposibili. La cor mi-am cunoscut prima dragoste, prima dragoste neimplinita as putea spune. Am fost mai mult ca soarecele si pisica. Dar pe mine ma distra chestia asta. Asta era felul nostru de a ne intelege. Ca si in prezent.
Nu puteam sta o clipa fara sa comentam unul despre altul si ce mai taraboi iesea. Acum cand imi aduc aminte rad, dar pe atunci de multe ori plangeam. Acum sunt amintiri inramate undeva in adancurile mintii mele care vor ramane pe veci. O perioada unica as putea spune.
Ultima intrunire la cor a fost memorabila iar eu intr-un fel am ruinat-o incepand sa plang in fata tuturor profesorilor si a directorului. Ultima noastra aparitie in acea formatie: camasa alba, cravata rosie (de pionieric, cum ii spuneam noi sau RBD cum ii spuneam eu), fusta neagra fetele, baietii pantaloni de stofa tot negrii. Eu dandu-i cadoul domnului profesor si incepand sa plang cand il inmanam. Facandu-ma practic de ras atunci dar acum rad amintindu-mi toate acestea.
Si muuulte alte amintiri legate de liceu. Mai mult de cor. Am mai multe amintiri legate de cor decat de clasa. Asta da comic. Adevarul e ca m-am simtit mult mai bine in mediul acela decat in clasa. De multe ori imi doream ca, clasa mea de ore in general sa fie cu, colegii de la cor. Dar soarta a vrut altfel. Si poate a fost mai bine asa. Parerea mea.
Apoi, a urmat marele final pentru noi. Balul Absolventilor. O seara memorabila as putea spune in care profesorii ne-au uimit cu talentele lor in ale dansului. Dar nici noi ceilalti nu ne-am lasat mai prejos.
Dar din pacate si asta a trecut cu repeziciune. Am trecut peste examene acum ajungand la facultate. E alta viata, recunosc, dar parca imi doresc sa mai fiu in liceu. Era mai bine acolo decat aici la facultate. Era mai multa distractie. Acum, la facultate, parca e inmormantare la fiecare ora in fiecare zi. Plictiseala monotona. Aceeasi rutina. Curs-pauza(o tigare sau o cafea)-curs-acasa. Asta e tot. Hai ce mai chiulim si mergem la biliard sau la o bere e alta mancare de peste, dar si alea se termina la un moment dat pentru ca banii se duc si ei. Si ramanem cu monotinia rutinei de zi cu zi. La liceu era altfel, iar timpul trecea mult mai repede.
Poate credeti ca am devenit prea melodramatica, dar ati citit pana aici si cred ca si voi va amintiti, unii, anii de liceu, iar cei care sunteti la liceu poate ziceti ca sunt nebuna. Dar cand o sa terminati, o sa va doriti sa va intoarceti.
Pentru ca asta e firea omului .... Isi va dorii mereu ceea ce a trecut ....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu