Nu stiu ...

Nu ar trebui sa fiu egoista. Ar trebui sa ma bucur pentru anumite lucruri, dar nu pot. Doare prea rau indiferenta. Oricat de mult as incerca sa par a fi tare si sa ma bucur pentru altii, nu pot. Se vede ca oarecum e fals. Sau cel putin doar eu vad. Simt cum ma sting pe zi ce trece pe dinauntru din cauza la chestia asta.
Incerc sa zambesc cand eu vreau de fapt sa plang. Incerc sa tac cand de fapt vreau sa urlu. Incerc sa nu fac vreo miscare gresita cand de fapt vreau sa fac mult. Incerc sa fac nimic cand de fapt vreau sa fac ceva.
Nici eu nu inteleg ce vreau sa spun prin asta sau poate da. Sunt prea confuza la ora asta pentru a mai intelege ceva. Mi-as dorii o ploaie cu fulgere si tunete care sa rupa cerul in doua, iar eu sa stau in mijlocul picaturilor de ploaie si sa incerc sa uit totul. E posibil? Sau exista sansa sa ma trazneasca fulgerul?
Nu cred ca ar fi panica de lucrul asta pentru ca nu cred ca mi-ar simtii careva lipsa. Poate doar o parte din familie, dar restul nu cred. Nici macar nu ar observa ca nu mai sunt. Oare daca as supravietui ar venii sa ma viziteze careva la spital? Sa imi aduca o prajitura sau macar sa dea cu prezenta?
Ce idei imi vin in cap , dar nu pot sa mi le scot altfel. Asta zboara in mintea mea in momentul asta si multe altele si nu stiu ce sa cred. Stiu ce sa simt. Nu stiu ce sa fac. Sunt absenta de lumea din jurul meu. Si se pare ca si ei de mine.
Sunt in plus. Asa ma simt ori de cate ori ies din casa. Ce sunt eu de fapt? Ce reprezint? Doar un spirit ce e captiv intr-un corp ce face umbra pamantului? Nu cred ca va putea sa imi raspunda nimeni la intrebarea asta. Sau daca ar raspunde nu mi-ar spune ce inseamna ci doar ce ar crede el despre asta. Nimeni nu stie un raspuns concret, batut in cuie. Lucrurile de genu nu au un DEX al lor pentru a afla semnificatia.
Mi-ar placea sa nu mai simt nimic. Sa fi imuna la astfel de chestii. Oare atunci ce fel de persoana as fi? Sigur o acritura cum sunt babele din tranvaie. Acum incerc sa fac haz de necaz ca sa nu ma simt si mai naspa decat ma simt.
Pentru ce sa ma mai strofoc atat cand vad ca nu am de ce. Cand vad ca degeaba fac ce fac pentru ca nimeni nu observa si nimeni nu apreciaza. Sunt luata doar ca o simpla prietena si nimic mai mult. Atata tot. Pentru asta sa fi fost eu facuta? Sa impart si capra si vaca atunci cand sunt dispute?
Uneori mi-as dorii sa ma transform intr-un animal, de preferinta lup, si sa fug in padure, sa alerg de nebuna. Sa nu stie nimeni de mine si sa nu ma cunoasca nimeni. Sa pot admira natura in splendoarea ei fara ca cineva sa ma critice.
Asa de simplu si de frumos ar fi.
Insa, din pacate astea sunt doar vise. Realitatea e mult mai rea decat credem noi. Oricat de mult ne-am chinui sa o facem sa para buna, mereu ne vom lovii de ceva si vom vedea adevarata fata a realitatii. Intunecata si plina de greutati.